Despre viaţă

Am citit săptămâna trecută în ziarul “Adevărul” un articol scris de Grigore Cartianu, cu referire la evenimentul tragic petrecut pe 14 iulie. Mi s-a parut unul dintre puţinele materiale din presă care au comentat decent acest trist episod, şi mai ales unul dintre puţinele articole din care oamenii ar putea să inveţe ceva. Aşadar…

“Dacă Mădălina ar fi cunoscut-o pe ţaţa Ioana…

Atunci când se frânge o trestie, te întrebi: de ce? Pentru că o bate vântul, ţi se spune. Sau pentru că trestia e bătrână, gata, i-a venit sorocul.

Dar Mădălina Manole nu se afla la apusul vieţii, aşa cum a rânduit-o Dumnezeu, şi nici vifor prea mare nu părea să şuiere pe uliţa ei. Era o femeie în floarea vârstei, cu un trecut bogat şi cu un prezent aşezat. La 43 de ani, avea de toate: un soţ, un copil, părinţi, socri, prieteni. Plus o carieră plină de succese, plus o situaţie materială pe care mulţi ar invidia-o…

Avea, dar nu şi-a dat seama cât de fericită ar fi putut fi. Şi cât de important e să trăieşti ca să te bucuri de toate astea…

Tragedia „fetei cu părul de foc” îmi aduce în minte povestea unei bătrâne dintr-un sat uitat de lume. Îşi pierduse bărbatul în vremuri imemoriale (eu, unul, nu l-am prins în viaţă, deşi cunoşteam fiecare frunză din „prunii lu’ Lecu” şi beam apă zilnic din „izvoru’ lu’ Lecu”), iar copiii şi nepoţii erau departe, risipiţi în lume. Destinul o lovise crunt când singurul fiu care-i rămăsese alături, să-i fie mângâiere la bătrâneţe, murise înecat într-o fântână…

Ţaţa Ioana era o femeie bătrână, singură, lovită de sărăcie. Şi-a jelit fiul, şi-a oblojit cu buruieni bubele bătrâneţii şi a continuat să lupte pentru viaţă. Aşa stafidită cum era, bolnavă şi adusă de spate, îşi păştea zilnic cele trei-patru vaci, le mulgea, făcea urdă şi dădea zerul la porci. Se trezea în zori, pe răcoare, şi îngrijea grădina de legume. Plivea buruienile, înarmată cu o săpăligă preistorică. La amiază, când era arşiţa mai mare, se punea în patul ei cu saltea de paie şi dormea un ceas, două, apoi o lua de la capăt. Făcea de mâncare într-o tigaie, fierbea câţiva cartofi, punea două-trei mere în traistă şi ieşea din nou cu vitele la câmp. Iar în timp ce Joiana, Dumana şi Mercureana păşteau, bătrâna strângea vreascuri de pe la marginea pădurii, să aibă la iarnă, când o bate crivăţul.

Tot acolo, la câmp, ţaţa Ioana mai avea o ocupaţie: citea dintr-o Biblie veche, jerpelită, strânsă între două coperţi negre. Uneori o surprindeai citind cu voce tare - parcă recita dintr-un poem al copilăriei sale imemoriale -, dar nu se sfia. Convieţuirea cu Dumnezeu nu era un motiv de ruşine, chiar dacă unii o mai vorbeau urât pe la spate…

Ţaţa Ioana şi-a dus traiul, astfel, până după 80 de ani. Părea o nălucă, printre vacile ei, pe care le mâna pe uliţă, hei-hei-hei-hei, hei-hei-hei-hei… Nu s-a plâns niciodată de nimic şi nici nu s-a gândit să-şi ia viaţa. S-a bucurat de ea până la sfârşit, când din trupul ei firav s-a scurs, pe patul cu saltea de paie, ultimul strop de viaţă.

Femeia aceea bătrână, săracă, singură şi bolnavă descoperise că odihna se află la loc cu verdeaţă. Dar până la promisiunea odihnei de apoi, îşi găsise aici, pe pământ, cel mai frumos loc cu verdeaţă. “